Dor nestins

11018871_10202811925658834_253546164149036697_n

Sunt clipe care trec mai repede ca gândul dar emoțiile lor ne pot însoți o viață întreagă. O privire blândă într-o dimineață rece, un zâmbet sincer într-o zi confuză, o îmbrățișare tăcută într-o ploaie de primăvară, o încurajare plină de compasiune, o dovadă de încredere primită la timpul potrivit, un cuvânt care aduce lumină. Sunt atâtea sentimente ce stau ascunse în zgomotul pașilor ai mei, ai tăi, fără uitare. Într-o adiere de vânt de la marginea lumii au rămas șoapte care încă așteaptă să fie rostite, doruri vegheate de nopți printre felinare nestinse, parfumuri goale de secrete iar astăzi străzile pe care le zărim în depărtare toate duc spre răsărit. Scriu despre ele pentru că poate doar așa voi înțelege de ce timpul insistă să le păstreze acolo. E un mister cum oamenii pot simți și resimți în mii de feluri momente trăite cândva. Pentru o secundă mă scufund în liniștea dorului ce-mi colorează buzele și ascult norii cum se îndepărtează ușor…

Advertisements

Prezentul contează

10259987_10201186686988883_6241895083749400729_n E sfârșit de iulie și eu mă aflu încă pe drum. Călătoria doar a început și cred în continuare că viața ar fi mai ușoară dacă nu am știi să măsurăm timpul, dacă nu am simți și uneori presimți ireversibila trecere a anilor. Ar fi fost mai ușor dacă astăzi nu aș fi privit în urmă nici măcar pentru clipa aceea senină de curiozitate în care vroiam să-mi dau seama cât de mult m-au schimbat trăirile de până acum. Mai ușor pentru că nu am fost niciodată pregătită să dau piept cu strigătele dorului. Poate ar fi de înțeles de ce m-am oprit să meditez asupra prezentului așa cum un copil contemplă cerul uimit de imensitatea frumuseții lui. Prezentul reușesc să-l trăiesc numai iubind clipă de clipă și privind emoțiile cum se transformă în dor. Îmi explic mai greu, însă, motivele pentru care nu am încetat să mă gândesc la viitor ca la un prieten pe care îl aștepți cu nerăbdare în pragul casei. Am atâtea dorințe și mă gândesc dacă timpul îmi va oferi bucuria împlinirii lor, dacă ar fi mai ușor să nu existe ceasuri care măsoară secundele, dacă ar fi mai frumos să ne bucurăm de prezent ca și cum ziua de mâine nu ar exista. Am învăța oare să iubim infinit? E sfârșit de iulie iar eu sunt încă pe drum pentru că am avut momente în care am pășit înainte dar am privit înapoi, m-am desprins cu greu de tot ce-am trăit. Astăzi zâmbesc pentru că timpul m-a ajutat să descopăr alte și alte însemnătăți, valori ale vieții. Mă aflu aici, acum, iubind… iar asta contează cel mai mult!

Eu cred

1538784_10200618945835709_1895486803_nAstăzi, pe drum, înaintam crezând. Paşii nu-mi spuneau că sunt obosiţi, nu mă întrebau de nelinişti mai vechi, nu mă obligau să aleg o direcţie anume. Pur şi simplu continuam să merg, oricât de mult mi-aş fi dorit să mă opresc şi …să revăd unele locuri care mi-au fost mai dragi cândva… Gândul că primăvara m-ar putea surprinde căutând amintiri, m-a făcut să-mi continui drumul. Am zâmbit crezând că e o zi dintre acelea în care timpul mi se pare o eternitate. Am zâmbit sperând să-mi treacă dorul de ploaie… Un dor cum n-am ştiut că pot simţi. Am continuat să merg crezând că imediat după colţ voi întâlni o poveste frumoasă în privirea unui om. Îmi plac poveştile despre oameni. M-am rătăcit pe o străduţă înaltă care părea că duce spre cer. E plăcut să te rătăceşti uneori… Am zâmbit crezând că mă va găsi cineva şi imi va arăta drumul pe care îl caut. Am mers în continuare crezând că parfumul florilor albastre aşezate cu grai în braţele unei bătrâne, îmi va aduce visele mai aproape. Am privit uimită… crezând că sufletele grăbiţilor trecători pot fi mai fragile decât florile acelea. A început să plouă. M-am oprit… am închis ochii şi am îmbrăţişat ploaia, mai fericită decât speram că voi fi la cei 21 de ani ai mei. Am zâmbit crezând că adierea vântului ar putea aprinde felinarele de la marginea străzii. De fapt simţeam mulţumire şi bucurie că exist! Am continuat să merg crezând că se apropie seara. Trecând pe lângă o fereastră deschisă, am auzit un cântec despre tine. Am văzut că viaţa e mai frumoasă decât ştim uneori!

Ploaie desculța

lovecouplescutedancetogethercouple-ce8d0b3ce79744594e1034066ef4ca8b_h_large1

Ploaie desculța

Azi-dimineață am fost trezită de sunetul ploii. O ploaie grăbită, limpede, cu miros de toamnă, și plină de amintiri. E un sentiment minunat să renunți la iluziile nopții, la vise și visuri, la tot ce te înconjoară, și să exiști în continuare doar pentru a asculta șoaptele ploii venite pe vârfuri, de niciunde. Privind călătoria stropilor de ploaie desculți, îmi așezam cu scop, stiloul pe o mai veche scrisoare de dragoste. Puteam șterge regretele pe care încă le simt din cauza distanței dintre noi. Dar știu că nu-ți voi dărui nicicând aceste rânduri. Știu că voi scrie încercând să retrăiesc anumite clipe, să-mi eliberez sufletul de strigătele dorului, și după ce-i arunc o ultimă privire, scrisoarea va rămâne uitată într-o cameră, multe săptămâni.

Astăzi m-am gândit la toți oamenii care iubesc. La noi…cei care iubim fără să așteptăm ceva în schimb. La poveștile noastre de dragoste, și la fericirea pe care oricât de mult am trăi-o…suntem necontenit însetați de prezența ei , și dacă nu o căutăm, atunci cu siguranță sperăm la ea.

Uneori simt că suntem mai desculți decât stropii de ploaie, în călătoria noastră spre dragoste, pentru că ea…fericirea e sfântă și nu poate fi întâlnită de cei care umblă încălțați printre dorințe. Fără voință, ajungem să ne numărăm pașii până la următoarea emoție, următoarea îmbrățișare, următoarele promisiuni, următorul chip frumos, întâlnit. Și dacă nu întotdeauna sunt sentimente profunde din ambele părți, noi ne mulțumim să iubim în continuare, din bucuria de a dărui, de a-l vedea zâmbind pe cel de lângă noi. Nu știu dacă există ceva mai frumos și mai blând decât a iubi fără timp, a iubi cu sufletul curat și a renunța la visele tale pentru cel de lângă tine.

Când omul de lângă noi își alege un alt drum, nu dorim să forțăm gravitația, și cu părere de rău îi dăm drumul la mână. Asta nu înseamnă că iubirea noastră se stinge. Ci ne păstrăm demni în ciuda golului rămas în inimile noastre. Nu plecăm însă, înainte de a fi siguri că omul pe care-l iubim cu toată ființa noastră, ne cunoaște sentimentele, și că va fi fericit.

Noi? Suntem împliniți pentru că iubim și asta ne ajută să traversăm tristețea provocată de lipsa persoanei iubite. Dar ce nu va știi niciodată omul care a plecat, este că noi am preferat să rămânem desculți în această călătorie, până la final, în timp ce el și-a căutat încălțări. Că am rămas cu tălpile însângerate și cu dureri grele. Dar ne continuăm drumul, cu speranța că la un moment dat vom întâlni pe cineva care ne va duce pe brațe până când tălpile noastre se vor vindeca de durere, până când urmele toate vor dispărea. Acel cineva ne va iubi.

S-a oprit vântul. Am tras draperiile. M-am încălțat în grabă, am luat umbrela și am plecat. De fapt sunt desculță, căci te simt îmbrățișându-mă în timp ce ascult ploaia. Mi-e atât de dor de tine…